Mitul lui Phaeton

Mitul lui Phaeton este reprezentat de Ovidius, in cartea a doua a "Metamorfozelor" si este unul dintre multele dovezi ca atunci, cand un muritor, intervine in treburile zeilor, totul se poate prabusi, asa cum vom afla in continuare.
Termenul "phaeton" inseamna "cel stralucitor" si este utilizat, de obicei, ca epitet sau supranume al lui Helios, Soarele. Dar, lui Phaeton nu ii era de ajuns garantia numelui sau. De aceea, el nu era sigur ca este intr-adevar fiul Soarelui si al Clymenei, asa cum ii spusesera ei si le cere o dovada ca spun adevarul. Desi, nu avea niciun motiv sa creada ca parintii sai il mint, mai ales ca pana si numele sau sustine marturia celor doi, Phaeton il pacaleste pe tatal sau si il face sa promita ca ii va da orice drept garantie inainte de a o numi pe aceasta. Copilul trufas, nici nu asteapta sa termine bine de vorbit tatal sau, ca ii si cere carul de foc si dreptul de a conduce o zi caii inaripati. Aceasta reprezinta hybrisul acestui personaj mitologic. Regretand, tatal incearca in zadar sa il induplece pe fiul sau, dar acesta nu se lasa mai prejos. Daca nu putea sa il faca pe Phaeton sa se razgandeasca, Soarele ii da sfaturi, cum sa manevreze caii, sa nu zboare nici prea sus, nici prea jos. Dar fiul nici macar nu asculta de ultimele sfaturi pe care i le da tatal sau, Soarele. E prea dornic sa se urce in car, nu numai pentru a dovedi o data pentru totdeauna ca este fiul Soarelui, ci si din cauza fascinatiei sale fata de carul cu cai, cu care tatal sau a zburat ani de-a randul. Discursul Soarelui este unul in care elementele cosmogonice, naturale si geografice se imbina, conform teoriilor din acea vreme. Poetul ne dezvaluie sfarsitul dramatic al tanarului Phaeton printr-o anticipatio, pe care a integrat-o in discursul tatalui indurerat: "Tu, fiule, fereste-te sa nu fiu eu cel care ti-a facut un dar nenorocit." Poate daca ar fi avut urechi sa auda, fiul sau nu s-ar fi aruncat ca un vultur asupra pradei neputincioase in carul cel de aur, faurit de zei. Dramatismul acestui eveniment a fost accentuarea diferentelor intre zei si muritori, tata si fiu. Pe de o parte, Soarele care era intelept si care isi iubea fiul mai mult decat orice, iar pe de alta, Phaeton, fiul nerecunoscator, care intotdeauna vrea mai mult decat are si care nu a fost trezit din trufia sa, nici macar de vorbele pline de durere ale tatalui sau, care privea fara a poate face ceva, cum fiul sau paraseste pamantul pentru ultima oara.
Rugamintile tatalui sunt exprimate de verbe cu conotatii negative precum: "non dare", "negare", iar forta persuasiva a impunatorului Soare este sintetizata de folosirea unui repetitio in acelasi vers: "mortalis", care este si in pozitie cheie si constituie si un hiperbaton: "mortalis" � " mortale". Pentru a da o muzicalitate speciala versurilor, Ovidiu foloseste termeni poetici pentru zei � dei � ("superis"), asonanta ("mea facta tua"), aliteratii ("nate negarem", "tua tuta") si, de asemenea, folosirea cezurii in mod frecvent: "me valet excepto. Vasti quoque rector Olympi...".
Obsesia lui Phaeton privind carul cu caii de foc nu era tocmai neobisnuita. Cine nu si-ar dori sa strabata tot pamantul in o zi si sa vada toate meleagurile frumoase ce au fost create pentru a ne oferi noua un adapost? O asemenea creatie reprezenta pentru toti o tentatie, avand in vedere faptul ca era atat de migalos conceputa, folosind aur, arama si fildes intr-o combinatie ce numai zeii ar fi reusit sa conceapa. Fiu al noptii si al misterului, calul este purtatorul deopotriva al vietii si al mortii, fiind legat atat de focul ce nimiceste si triumfa, cat si de apa ce hraneste si ineaca. El este vehicul, este corabie si destinul lui este inseparabil de cel al omului.
Tanarul s-a dovedit prea slab pentru a mana caii de foc ai Soarelui, care s-au abatut din drumul obisnuit, riscand sa distruga ambele lumi: cea a zeilor si cea a oamenilor.
Cea care l-a rugat pe Iuppiter sa opreasca haosul provocat de tanarul nesabuit a fost Tellus. Urcand pe muntele cel mai inalt din Olymp, Iuppiter arunca fulgere indreptate spre cel ce ameninta atat lumea celor "superi", cat si lumea muritorilor. Cand arunca fulgerul, Zeus simbolizeaza spiritul si luminarea inteligentei umane, gandirea iluminatoare si intuitia trimisa de divinitate; el este izvorul adevarului. Iuppiter este cel ce a salvat pamantul de nesabuinta unui om.
Legenda spune ca, Phaeton ar fi aterizat in raul Eridan, numit si Pad, iar surorile sale, Heliadele, care inhamasera carii la car, au suferit si ele o transformare in plopi, pe ale caror scoarte se scurg mereu lacrimi de ambra. Lacrima, simbolul durerii, este adesea comparata cu chihlimbarul, care reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de cea cosmica, sufletul individual al sufletului universal. Se pare ca plansul cu lacrimi de ambra, este o caracteristica a familiei. Apollo, fiind de multe ori confundat cu zeul soarelui, la plecarea din Olymp varsa lacrimi de ambra. Chihlimbarul apartine esentelor ceresti, deoarece, imbinand in sine formele aurului si argintului, el simbolizeaza, in acelasi timp, puritate incoruptibila, nesfarsita, de neclintit si de neatins, care apartine aurului si stralucirea limpede, scanteietoare si celesta care apartine argintului.
La fel ca si Icar, fiul lui Dedal, Phaeton moare fiindca nu a ascultat de sfaturile tatalui sau, cel care ramane in urma, invinuindu-se pentru fapta fiului.
Ca si formosa Niobe, regina Tebei, Heliadele continua sa isi planga culpa chiar si dupa ce sufera metamorfozarea.
Nici faptul ca Phaeton a cazut in raul Eridan, nu este tocmai intamplator. La gura lui, se credea ca se afla insulele Electride, adica ale chihlimbarului. Putem chiar interpreta ca acest rau, avea o origine divina, avand in vedere ca Eridan se numea si Zeul fluvial, si in special, legatura sa cu chihlimbarul. Fascinantia, pe care o atrage opera mitologica ovidiana, este tocmai darul sau de a strange laolalta 250 de legende si de a da, in ciuda numarului mare de legende, un caracter unitar Metamorfozelor.

Articol de Emilia Carata


Sursa : www.Limbalatina.ro